Şi pentru că o nimfă frumoasă se întreba mai demult pe blog ce e frumusețea, m-am gândit să scriu o postare pe această temă.

Din punctul meu de vedere, frumosul nu este numai o calitate ci şi o dimensiune. Să explic puţin diferenţa dintre cele două.

O calitate este ca un pahar ce conţine un anumit lichid. Paharul poate fi mai mult sau mai puţin plin, în funcţie de cât de pregnantă e acea calitate. Sau poate să fie chiar gol, caz în care calitatea respectivă lipseşte cu desăvârşire. Desigur, fiinţa umană este un întreg bufet cu sticle și pahare, fiecare având conținut diferit și fiind umplut în grade diferite, după cât de pronunțate sunt respectivele calități în acel om.

O dimensiune nu este o măsură ci un spaţiu. O axă existenţială. Cum sunt, de exemplu, cele trei dimensiuni ale lumii fizice. Sau cum este muzica. Sau forma. Forma este o dimensiune. Orice obiect din lumea asta are o anumită formă. Iar forma nu poate fi cuantificată. Nu poţi măsura "gradul de formă"  al unui obiect. Nu poţi spune că un cerc este mai mult cerc decât este un romb romb. Evident, cercul şi rombul sunt forme diferite, dar sunt la fel de forme amândouă. Faptul că sunt diferite este de bun augur: aici avem miracolul care face ca fiecare obiect sau suflet să fie unic.

În opinia mea frumuseţea este harta pe care Dumnezeu a trasat creaţia. În om ea este forma sufletului. Ea nu poate fi măsurată în grade. Nu poţi spune că un suflet este mai frumos sau mai urât decât un alt suflet. Poţi în schimb să mergi pe această axă a frumuseţii şi să admiri mulţimea de nuanţe pe care suflete diferite le reflectă. Diferit nu înseamnă mai bun sau mai rău, și nici mai profund sau mai superficial. Deja suntem la cel mai profund nivel, altfel ne menţinem la analogia cu paharele.

Oare cum se face că, odată îndrăgostiți de o anumită persoană, începem să o vedem frumoasă - inclusiv la nivel fizic? Corpul, constituția feței i se schimbă - dacă n-ați avut ocazia să constatați asta până acum, încercați să vă înamorați de o ființă minunată dar al cărei chip nu vă spune nimic la început; o să vedeți la ce mă refer. O explicație ar fi poziția de unde privim: inima ia locul creierului, astfel se creează o nouă perspectivă. A iubi înseamnă a cădea - to fall in love - de la nivelul capului la cel al sufletului; pierderea metaforică a capului. Căderea este una evolutivă: dacă am înscrie corpul uman într-un cerc, capul s-ar afla la periferie iar inima spre centru.

Iar locul de unde privim ne limitează sau determină punctul în care ochii noștri se focalizează. De sus, de la nivelul capului, vedem alte capuri; de la nivelul sufletului privirea nu bate atât de departe, suntem limitați la a vedea alte suflete; este și firesc să fie așa. Iar la acest nivel frumusețea, oricât de ocultată ar fi fost înainte, se revelează în toată splendoarea ei. Acesta este nivelul poeziei, al simbolurilor, al muzicii, al esențelor. Și dacă urcăm din nou, ne îndepărtăm de acest nivel și privirea ni se încețoșează. Pentru că oricât de frumoasă ar fi o floare, nu îi poți admira petalele de la distanță.

În încheiere o să vă citez un text dintr-un blog mult prea puțin citit de contemporani: Scorchfield. Textul se intitulează monstrul era frumos.

„Desfășurînd firul, am pătruns în cea de-a doua sală, mai întunecoasă încă decît prima ; apoi într-alta și mai întunecoasă ; apoi într-alta unde nu puteai înainta decît pe bîjbîite. Tot căutându-mi drumul, am dat cu mîna de clanța unei uși. Am deschis-o și sala s-a umplut de un val de lumină. Intrasem într-o grădină. În fața mea, pe o pajiște smălțuită de felurite flori, lalele, campanule, narcise, anemone, garoafe, l-am văzut pe Minotaur lenevind. Spre norocul meu, dormea. Ar fi trebuit să mă grăbesc și să trag foloase de pe urma somnului său, dar ceva m-a oprit și nu m-am năpustit asupră-i : monstrul era frumos.

Cum se întîmplă cu centaurii, așișderea în Minotaur, omul și animalul se îmbinau într-un tot armonios. Pe deasupra era și tînăr și tinerețea adăuga nu știu ce farmec frumuseții lui ; toate acestea erau în ochii mei arme mai de temut decît forța, și ca atare știam că trebuie să-mi adun toate puterile. Căci nu lupți niciodată mai bine decît atunci cînd ura îți vine într-ajutor, și eu nu-l puteam urî. Am stat chiar o bucată de vreme să-l privesc, dar Minotaurul deschise un ochi și am înțeles atunci că era stupid și că trebuia să-mi văd de treabă...”